Inapoi

duminică, 10 iunie 2012

Scrisori către părintele Iacob

Scenariul filmului “Postia Pappi Jaakobille”, semnat de regizor şi Jaana Makkonen, este linear şi fără multe răsturnări de situaţie. O criminală condamnată la închisoare pe viaţă este graţiată după doisprezece ani de detenţie. Spre surprinderea ei, femeia lipsită de familie şi prieteni primeşte o ofertă de serviciu ca asistentă a unui preot orb de provincie, căruia trebuie să-i citească scrisorile. Deformată de anii de izolare şi complexată de incertitudinea reintegrării sale sociale, Leila este necolaborativă şi reticentă, reacţionând cu duşmănie la dragostea părintească necondiţionată cu care o primeşte bătrânul pastor. Valurile de scrisori aduse zilnic de poştaşul pe bicicletă (trimitere la un personaj din “Sacrificiul” tarkovskian, plasat într-un peisaj similar), la care părintele răspunde cu seriozitate şi altruism, rugăciunile înălţate spontan pentru necunoscuţi o indignează; respectul şi evlavia de care se bucură fragilul părinte printre sute de oameni, care îi cer sfatul şi rugăciunea, uneori chiar şi bani, îi stârneşte, probabil, invidia: chipul crispat al femeii masive, neiubite de nimeni nu ne lasă să-i ghicim sentimentele, dar gestul de a arunca o parte din scrisori şi de a-l intimida pe poştaş o confirmă. Sabotajul îi reuşeşte şi, în scurt timp, poştaşul nu mai soseşte, ori se întoarce din drum, speriat, la vederea siluetei ameninţătoare a Leilei. Dispariţia misivelor zilnice îl nedumereşte şi îl zguduie pe părinte, care se simte inutil şi abandonat, rupt de orice contact cu lumea: rugăciunile pentru ceilalţi erau cele care-i dădeau viaţă! Leila jubilează, în timp de părintele trăieşte drama existenţială a părăsirii de Dumnezeu. Pe teritoriul pustiu, insular, al casei singuratice înconjurate de natură, părintele Jacob i se confesează singurului suflet de lângă el. Leila primeşte jelania umilă a părintelui şi inima i se dezmorţeşte: reuşeşte, pentru întâia oară, să plângă şi să-şi recite propria “scrisoare”: povestea tragică a unei vieţi sfărâmate. Părintele o ascultă, rostind simplu, ca şi în alte dăţi: “Ceea ce la oameni e imposibil la Dumnezeu este posibil”. Rosteşte şi moare.

Duhul "ortodox" al peliculei e evidenţiat nu doar de atitudinea faţã de oameni şi Dumnezeu a personajului principal (ce aminteşte de civilizaţia epistolarã a lavrelor ruse), ci şi de indicii scenografice concrete, justificate istoric, ca rãmãşitele vizibile şi relativ abundente de frescã ortodoxã, animând pereţii degradaţi ai catedralei din pãdurea finlandezã - trimiteri cãtre trecutul comun, istoric şi pnevmatic, în care (ca la Zviaghinţev) graniţele interconfesionale sunt conştient estompate (nu însã pânã la anulare ideologic-ecumenistã), întru evidenţierea şi retrãirea creştinismului unic, viu, originar.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu