Scenariul filmului “Postia Pappi
Jaakobille”, semnat de regizor şi Jaana Makkonen, este linear şi fără
multe răsturnări de situaţie. O criminală condamnată la închisoare pe
viaţă este graţiată după doisprezece ani de detenţie. Spre surprinderea
ei, femeia lipsită de familie şi prieteni primeşte o ofertă de serviciu
ca asistentă a unui preot orb de provincie, căruia trebuie să-i citească
scrisorile. Deformată de anii de izolare şi complexată de
incertitudinea reintegrării sale sociale, Leila este necolaborativă şi
reticentă, reacţionând cu duşmănie la dragostea părintească
necondiţionată cu care o primeşte bătrânul pastor. Valurile de scrisori
aduse zilnic de poştaşul pe bicicletă (trimitere la un personaj din
“Sacrificiul” tarkovskian, plasat într-un peisaj similar), la care
părintele răspunde cu seriozitate şi altruism, rugăciunile înălţate
spontan pentru necunoscuţi o indignează; respectul şi evlavia de care se
bucură fragilul părinte printre sute de oameni, care îi cer sfatul şi
rugăciunea, uneori chiar şi bani, îi stârneşte, probabil, invidia:
chipul crispat al femeii masive, neiubite de nimeni nu ne lasă să-i
ghicim sentimentele, dar gestul de a arunca o parte din scrisori şi de
a-l intimida pe poştaş o confirmă. Sabotajul îi reuşeşte şi, în scurt
timp, poştaşul nu mai soseşte, ori se întoarce din drum, speriat, la
vederea siluetei ameninţătoare a Leilei. Dispariţia misivelor zilnice îl
nedumereşte şi îl zguduie pe părinte, care se simte inutil şi
abandonat, rupt de orice contact cu lumea: rugăciunile pentru ceilalţi
erau cele care-i dădeau viaţă! Leila jubilează, în timp de părintele
trăieşte drama existenţială a părăsirii de Dumnezeu. Pe teritoriul
pustiu, insular, al casei singuratice înconjurate de natură, părintele
Jacob i se confesează singurului suflet de lângă el. Leila primeşte
jelania umilă a părintelui şi inima i se dezmorţeşte: reuşeşte, pentru
întâia oară, să plângă şi să-şi recite propria “scrisoare”: povestea
tragică a unei vieţi sfărâmate. Părintele o ascultă, rostind simplu, ca
şi în alte dăţi: “Ceea ce la oameni e imposibil la Dumnezeu este
posibil”. Rosteşte şi moare.
Duhul "ortodox" al peliculei e
evidenţiat nu doar de atitudinea faţã de oameni şi Dumnezeu a
personajului principal (ce aminteşte de civilizaţia epistolarã a
lavrelor ruse), ci şi de indicii scenografice concrete, justificate
istoric, ca rãmãşitele vizibile şi relativ abundente de frescã ortodoxã,
animând pereţii degradaţi ai catedralei din pãdurea finlandezã -
trimiteri cãtre trecutul comun, istoric şi pnevmatic, în care (ca la
Zviaghinţev) graniţele interconfesionale sunt conştient estompate (nu
însã pânã la anulare ideologic-ecumenistã), întru evidenţierea şi
retrãirea creştinismului unic, viu, originar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu